Miercuri, 15 octombrie 2014, a avul loc în Aula mare a
Facultăţii de Teologie Andrei Şaguna din Sibiu conferinţa preoţească de toamnă
a clerului sibian. Au participat Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit
Laurenţiu Streza, Preasfinţitul episcop – vicar Andrei Făgărăşanul, părinţii
consilieri ai Arhiepiscopiei Sibiului, părinţii protopopi şi toţi preoţii din
cele 5 protopopiate ale judeţului Sibiu: Agnita, Avrig, Mediaş, Sălişte şi
Sibiu.
În cadrul acestei
întâlniri pe lângă problemele administrative,s-au citit şi referatele celor 5
preoţi, delegaţii fiecărui protopopiat, referitoare la tema Anului comemorativ
2014- 300 de ani de la moartea martirică a Sfinţilor Brâncoveni. Introducerea
în temă a fost făcută de către Părintele profesor academician Mircea Păcurariu,
specialist în Istoria Bisericii Ortodoxe
Române.
Din partea
Protopopiatului Ortodox Avrig a susţinut
referat preotul Ivănuşcă Liviu Florin. Acesta a fost primul dintre cei 5
referenţi, lucrarea sa ocupându-se de parte introductivă a temei. În acest
număr şi în cele viitoare vom reproduce conţinutul acestui referat.
Pr. Ivănuşcă Liviu Florin
„Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni”
Partea I.
I. Contextul politic, social, cultural şi
religios la urcarea pe tron a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu (29
octombrie 1688).
II. Demnitate, responsabilitate şi smerenie în
asumarea domniei şi a conducerii Ţării Româneşti, caracteristici ale unui
adevărat domn creştin al Ţării Româneşti
III. Ţara Românească în timpul domniei Sfântului Martir Constantin
Brâncoveanu: centru diplomatic, cultural şi politic european. De la voievozii
războinici la voievozii diplomaţi.
Sibiu
, Pr. Ivănuşcă Liviu - Florin,
15
Octombrie 2014
Parohia Nou Român
Introducere
La data de 15 august 2014, s-au împlinit
300 de ani de la moartea martirică a domnitorului Contantin Brâncoveanu, a
celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi a sfetnicului
Ianache. Pentru a sublinia personalitatea sfântului domnitor şi roadele jertfelniciei Sfinţilor Martiri Brâncoveni, Sfântul Sinod
al Bisericii noastre a hotărât ca anul 2014 să poarte, pe lângă titlul de An
omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii), şi pe
acela de An comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni.
Totodată, s-a decis ca la
Conferinţele preoţesti din acestă toamnă,
în toate eparhiile ortodoxe româneşti, lucrările preoţilor referenţi să prezinte
viaţa şi activitatea Sfântului domnitor martir, mie revenindu-mi onoarea de a
parcurge primele 3 puncte din cele 14 al planului general.
I. Contextul politic, social, cultural şi religios la urcarea pe tron a
Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu (29 octombrie 1688).
Constantin Brâncoveanu s-a născut
în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească. Tatăl lui a fost Papa Brâncoveanu
postelnicul (secretar al domnitorului
pentru relaţii externe). Acesta va muri devreme, pe când
viitorul domn avea doar 1 an, fiind ucis în anul 1655 de seimenii sârbi şi
de dorobanţi, ostaşii cu leafă ce s-au răsculat împotriva domnitorului
din acea vreme,Constantin Şerban Basarab (1654 -1658).
După doar trei ani, în anul 1658,
la porunca domnitorului Mihnea al III -lea
Radu ( 1658 -1659), este ucis si bunicul lui Constantin Brancoveanu, Preda vornicul
(mare dregător la curtea domnească,
însărcinat cu supravegherea curţii, cu conducerea treburilor interne ale ţării,
având şi atribuţii judecătoreşti), pe motiv că s-ar fi opus planurilor anti-otomane ale
acestui domn. Acest Preda era pe linie descendentă nepot al domnitorului Matei
Basarab (1632 -1654) şi provenea din
vechea familie a boierilor Craioveşti.
Rămas orfan, a fost crescut de mama sa, Stanca, descendentă
din neamul Cantacuzinilor. Fraţii
acesteia erau persoane foarte importante în epocă: domnitorul Șerban Cantacuzino, Mihail Cantacuzino Spătarul (dregător la Curtea domnească care purta la
ceremonii sabia şi buzduganul domnului şi avea comanda cavaleriei) şi Constantin Stolnicul (dregătorul domnesc care purta grija mesei domneşti, fiind şeful
bucătarilor, al pescarilor şi al grădinarilor). Constantin Cantacuzino era o persoană de aleasă
cultură şi se va ocupa personal de educaţia
lui Constantin Brâncoveanu, punându-i la dispoziţie numeroasele
resurse ale bibliotecii sale de la Mărgineni, renumită pentru volumele
pe care le adăpostea şi personajele de cultură marcante care o consultau. Cu
dascăli aleşi de unchiul său va învăţa printre altele, greaca, latina şi slavona.
La vârsta de 20 de ani, în anul
1674, Constantin Brâncoveanu se căsătoreşte cu Marica (Maria), nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, fost domnitor al
Ţării Româneşti între 1669 - 1672. Vor avea împreună unsprezece copii, patru
fii şi şapte fiice: Stanca: 1676, Maria: 1678, Ilinca: 1682, Constantin:
1683, Ştefan: 1685, Safta: 1686, Radu: 1690, Ancuţa: 1691, Bălaşa: 1693,
Smaranda: 1696, Matei: 1698.
Numele lui Brâncoveanu apare
pentru prima dată în actele oficiale ale vremii, în anul 1674, când iscăleşte
ca al doilea postelnic al curţii. În 1676, primea funcţia de al doilea logofăt.
Rapid va urma şi celelalte trepte ierarhice: mare agă, mare postelnic, mare
logofăt.
În 1688, la vârsta de 34 de ani,
Brâncoveanu este propus şi susţinut de marele postelnic Constantin Cantacuzino şi
de spătarul Mihai Cantacuzino, fraţii domnitorului defunct, pentru a deveni
Domn al Ţării Româneşti. Va avea o domnie foarte lungă ( aproape 26 de
ani), nefiind întrecut în Ţara Românească
decât de Mircea cel Bătrân, care a domnit 32 de ani.
Contextul politic intern era unul dificil, căci lupta la conducerea ţării se dădea
între două mari familii boiereşti- Cantacuzinii şi Bălenii. În această luptă, Bălenii
„s-au aliat cu domnii impuşi de turci Ţării Româneşti, ca şi cu clientela
grecească adusă în ţară de domnitori.” ( S. Columbeanu, Radu Valentin, „Constantin
Brâncoveanu şi epoca sa”, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 16) Pe de altă parte, Cantacuzinii se bucurau de o
influenţă şi mai puternică, datorată „imensei
lor bogăţii, ca şi prin întinsele lor relaţii pe care le aveau în Imperiul
Otoman.” (Ibidem)
Aceste conflicte interne au avut efecte negative
asupra treburilor politice din Ţara Românească ducând rapid la „crearea unei
instabilităţi interne, slăbirea forţei militare şi politice a ţării, amestecul
tot mai direct şi brutal al Porţii otomane în treburile lăuntrice ale Ţării Româneşti”
( Ibidem, p. 17)
În ceea ce priveşte contextul politic extern, trebuie
amintite cele mai de seamă evenimente ce au avut loc pe plan european la sfârşitul
secolului al XVII- lea: respingerea atacului turcesc asupra Vienei în 1683 şi constituirea „Ligii
Sfinte” anti-otomane.
În vara anului 1683 armata turcă
condusă de însuşi marele vizir Kara –Mustafa Paşa, alături de oastea tătară condusă
de însuşi hanul tătar, cărora li se adaugă contingente importante din cele trei
ţări româneşti instituie un asediu total asupra Vienei. Cetatea rezistă, iar în
sprijinul austriecilor vine regele Poloniei Jan Sobieski (1674 -1696), care-i
atacă pe turci. Adunarea de oaste otomană, fiind slab organizată, urmează o
retragere dezastruoasă, regruparea fiind posibilă abia la Buda.
Înfrângerea
turcilor în 1683 a avut o semnificaţie deosebită în epocă, iar „în anul următor a luat fiinţă Liga Sfântă,
sub egida papei, din care făceau parte Austria, Polonia şi Veneţia, cărora li s-a
adăugat, din 1686, Rusia, cu scopul de a stăvili expansiunea otomană şi de a
recuceri teritoriile creştine ocupate de către turci.” (Viorel
Ioniţă, Constantin Pătuleanu, „ Constantin Brâncoveanu si relaţiile sale cu
Europa veacului al XVII –lea”, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006, pp
12 – 13) De
fapt, aceste state nu urmăreau atât eliberarea celorlalte popoare creştine de
sub turci, ci mai mult expansiunea lor teritorială, toate cele trei principate
româneşti fiind „râvnite de vecini.
Austria ar fi vrut să le cotropească pe toate trei. Polonia s-ar fi mulţumit
numai cu Moldova şi Tara Românească. Deocamdată o rază de speranţă părea să vină
doar dinspre Rusia, ţară puternică şi mai ales ortodoxă, aşadar care se bucura
de încrederea popoarelor de aceiaşi credinţă din Ţările Române şi Balcani. Dar Ţarul
Petru cel Mare avea pe vremea aceea interese de întindere a împărăţiei sale, nu
atât spre miază-zi, către Marea Neagră şi Ţarigrad, ci spre Apus, către Ţările
Baltice şi Suedia.” ( Gherasim
Cristea, Episcopul Râmnicului, „Viaţa Sfântului Martir Constantin –Vodă
Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul”, Editura Episcopiei
Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2001, p. 26)
Austriecii,
după ce-i înfrâng pe turci încă o dată, în septembrie 1687 la Mohaci, vor cuceri
Transilvania, aflată până atunci sub suzeranitatea turcilor. Din acest moment îşi
propun continuarea ofensivei prin cucerirea Ţării Româneşti. Pentru a-şi
asigura colaborarea lui Şeban Vodă Cantacuzino îi cer acestuia să semneze un
act de supunere a ţării. Se schimba o suzeranitate cu alta. Şerban va încerca să
prelungească tratativele însă, în cele din urmă, trimite o delegaţie spre Viena
pentru a supune ţara austriecilor. În aceste momente intervine moartea sa neaşteptată
.
Imediat ce Constantin
Brâncoveanu a primit recunoaşterea din partea Porţii Otomane, el a căutat să
renegocieze tratatul cu austriecii. Aceştia s-au opus, au intrat în Ţara Românească
şi au ocupat capitala ţării. Constantin Brâncoveanu s-a retras şi a cerut
ajutor de la turci şi tătari. Aceştia îi vor alunga pe austrieci din ţară,
lupta decisivă având loc la Zărneşti în vara anului 1690, prilej cu care a fost
ucis şi pretendentul la tron susţinut de austrieci, ginerele fostului domn,
Constantin Bălăceanu.
În relaţiile
cu Poarta Otomană, Brâncoveanu a plătit întotdeauna la timp tributul, deoarece
această plată garanta păstrarea autonomiei faţă de Imperiul Otoman. În ce priveşte
relaţiile cu celelalte puteri europene „s-a
străduit să împiedice din toate puterile ca statul muntean să devină câmp de
luptă între marile puteri care îşi disputau influenţa şi dominaţia în sud-estul
european. La solicitările care îi veneau dintr-o parte sau alta, domnul muntean
a răspuns printr-o politică abilă de acceptare, temporizare sau refuz.” (S.
Columbeanu, Radu Valentin, op. cit, p. 93)
În ceea ce
priveşte contextul social – economic,
epoca în care Brâncoveanu pune început domniei sale a însemnat pentru economia Ţării
Româneşti o oarecare perioadă de înviorare faţă de secolele anterioare. S-au înregistrat
unele progrese, deşi încă destul de lente, atât în economia agrară, cât şi în
dezvoltarea meşteşugară. Principalii beneficiari rămâneau însă „exploatatorii interni, boierii şi cei
externi, otomanii.” (Ibidem, p.25)
Ne aflăm încă în plină epocă feudală, cele mai mari averi aflându-se
în mâinile boierilor ţării. Aceştia se
foloseau de influenţa şi bogăţia lor pentru a obţine titluri şi domnia ţării şi
a dobândi noi moşii. În acelaşi timp populaţia simplă ducea greul ţării, fiind remarcată
în epocă şi creşterea numărului de rumânii,
adică a acelor ţărani aserviţi total boierului lor.
Unii dintre criticii Sfântului
Constantin l-au acuzat că a dobândit o prea mare avere, însă se uită că spre
deosebire de alţii, „Constantin Brâncoveanu
a adunat multă avere, prin mijloace cinstite, dovedindu-se un excelent
gospodar, şi a folosit această mare avere nu spre a-şi satisface cine ştie ce înclinaţii
de avar, pe care nu le-a avut, ci în slujba altora.” (Viorel
Ioniţă, Constantin Pătuleanu, op.cit, p. 65)
În privinţa contextului religios, domnitorul şi mitropolitul Ţării Româneşti
trebuiau să ţină cont de situaţia religioasă grea a creştinilor din ţările
ocupate de otomani, dar mai ales de situaţia delicată a românilor transilvăneni.
Mitropolitul Teodosie „se considera şi era
recunoscut de patriarhie drept . Exarhatul acesta al Laturilor (adică al părţilor de
peste munţi) apare în titlul mitropolitan, în chip simbolic, chiar şi pe foaia
de titlu a Bibliei de la Bucureşti (1688), publicată spre <înţelegerea limbii româneşti> şi adresată (cu îndemnarea marelui logofăt Constantin Brâncoveanu).” (Ioan
Aurel Pop, Domnia lui Constantin Brâncoveanu
şi românii din Transilvania, în „Constantin Brâncoveanu” Editura Academiei
R.S.R, Bucureşti, 1989, pp. 64 -65).
În acest sens, domnitorul va
sesiza problemele şi va lua măsuri faţă de „pericolul
reprezentat de slăbirea ortodoxiei transilvane, atât înainte, în urma
asalturilor calvine şi iezuite din veacul al XVII-lea, cât şi după 1697, când
curtea vieneză îşi concretizează în parte planurile de catolicizare a românilor.”
(Ibidem, pp.63 -64).
II. Demnitate, responsabilitate şi smerenie în asumarea domniei şi a
conducerii Ţării Româneşti, caracteristici ale unui adevărat domn creştin al Ţării
Româneşti
La moartea lui Şerban Cantacuzino,
boierii s-au adunat la Mitropolie pentru a alege noul domn. Cu toţii au fost de
acord că fiul fostului domn, Gheorghe, în vârstă de 8 ani, era prea tânăr. La rândul său, stolnicul Constantin
Cantacuzinul a refuzat domnia, socotind că nu va primi recunoaşterea din partea
turcilor. Atunci el a propus pe nepotul său, Constantin Brâncoveanu, persoana
cu care toţi cei prezenţi au fost de acord.
Momentul alegerii sale de către
ceilalţi boieri, acceptarea cu greu a domniei şi discursurile sale de la
alegere şi instalare dezvăluie câteva
dintre calităţile morale şi spirituale ale sfântului domn creştin.
La alegerea sa boierii au ţinut
cont de „descendenţa lui din neamul
Basarabilor, iscusinţa diplomatică, virtuţile şi, mai ales, bunătatea
lui. Boierii trimit după el, căci la momentul acela se afla la curte lângă
trupul lui Şerban Vodă. Are loc un schimb de replici ce va demonstra
smerenia cu care Brâncoveanu a fost împodobit. Iniţial refuză, pe motiv că
îi este suficient să fie Domn la casa lui, dar la stăruinţele boierilor
care îl împingeau de la spate, chiar el se va lăsa încoronat la 29 octombrie
1688, citindu-i-se mai întâi molitfele de domnie.” (Negoiţă Paul , „Constantin
Brâncoveanu - Îndoitul încoronat” Lumina de Duminica, 13 iulie 2014)
Brâncoveanu
era conştient de marea responsabilitate ce venea asupra sa prin acceptarea
conducerii Ţării Româneşti. La scurt timp, într-o scrisoare datată la 31 decembrie
1688 şi adresată tinerilor ţari ai Rusiei, Ivan al V-lea şi Petru cel Mare,
precum şi ţarinei Sofia, Constantin Brâncoveanu scria: ”Slujba mea este să îndur nevoile şi să rabd năpăştile şi chiar să-mi
vărs sângele în numele lui Hristos şi al Domnului nostru Dumnezeu pentru
credinţă, pentru a mea, sfântă, ortodoxă şi apostolească Biserică, singura
adevărată şi, deopotrivă, pentru ţara noastră” (Paul Cernovodeanu, „Politica externă
şi diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu”, Bucureşti, 1997, p. 57, n.
3). Era o
adevărată mărturisire de credinţă, dar şi o profeţie.
III. Ţara Românească în timpul
domniei Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu: centru diplomatic, cultural şi
politic european. De la voievozii războinici la voievozii diplomaţi.
În cuvântul său de la ceremonia
de primire a sfintelor moaşte ale Sfântului martir Constantin Brâncoveanu la Mânăstirea
Sâmbăta de Sus, (sâmbătă 4 octombrie 2014), Preafericitul Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane afirma că Sfântul Constantin Voievod, „a
fost un om care a salvat poporul de la războaie prin diplomaţie, prin mărinimie
şi a domnit 25 de ani într-o vreme în care s-au schimbat 4 sultani la Istanbul,
10 Patriarhi Ecumenici şi 12 domnitori în Moldova. Deci, stabilitatea ţării în
timpul lui s-a datorat în primul rând înţelepciunii lui”. (http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=3152)
„Cu Constantin Brâncoveanu se încheie ciclul voievozilor războinici.”
(Ştefan Ionescu, „Epoca Brâncovenească”, Editura Dacia, Cluj–Napoca, 1981,
p.7) Spre
deosebire de înaintaşii săi, precum Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan
cel Mare, Mihai Viteazu sau alţi domnitori români ce s-au remarcat în ochii partenerilor europeni prin luptele purtate şi calităţile lor militare,
Constantin Brancoveanu „a adoptat practica
negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu toţi conducătorii
lumii de atunci.” (Ibidem)
Sfântul Constantin Brâncoveanu „a înţeles că nu împotrivirea cu armele putea
înlătura puterea uriaşă a trei împărăţii vecine - cea austriacă, cea turcească şi cea rusească. Mântuirea ţării cerea ca ea
să fie ferită de război cu oricare din aceste împărăţii vecine, dar şi de o
alianţă siluită cu vreuna dintre ele, alianţă care ar fi dus la noi primejdii şi
suferinţe, cum putea fi ocuparea ţării de oşti străine, cheltuieli pentru hrănirea
lor, război, jafuri, pierderi de vieţi omeneşti şi amestecul altora în
treburile poporului nostru.” ( Gherasim Cristea, op. cit., p. 27)
Constantin Brâncoveanu a căutat să
aibă agenţi la toate curţile marilor puteri
şi să fie bine informat. „De la
Moscova sau Kiev, la Amsterdam sau Londra, de la Paris la Stokholm, de la Viena
la Constantinopol, de la Varşovia la Veneţia, de la Roma până în Asia Mică, la
Sf. Munte, în toate aceste importante centre politice sau religioase,
Constantin Brâncoveanu a avut legături puternice cu împăraţi şi regi, cu
cancelarii şi ambasadorii, cu generalii sau înalţi conducători ai Bisericii
Catolice şi Ortodoxe” . (Ştefan Ionescu, op. cit., p.108)
Corespodenţa secretă se purta
folosind scrierea cifrată, iar secretarii şi grămăticii erau aleşi cu grijă,
fiind buni cunoscători ai limbilor latină şi greacă, italiană şi franceză,
germană şi rusă, turcă şi maghiară. Mulţi dintre secretari erau de neam străin. Prin toate
acestea „Constantin Brâncoveanu europenizează sistemele politicii tradiţionale
a domnitorilor pământeni, introducând în felul acesta Ţara Românească în
circuitul politicii europene.” (Ibidem., p. 7)
S-au păstrat sute de scrisori „adresate oamenilor mari ai vremii, de care
depindea pacea sau războiul în Europa. Printre aceste figuri ale istoriei
amintim pe împăraţii habsburgi Leopold I, Iosif I, Carol VI şi împărăteasa mamă
Eleonora, precum şi pe ţarul Petru I, sau regele August al Poloniei, Papa
Clement XII, Principii Transilvaniei Mihai Apafi şi Francisc II Racoczi,
comandantul curuţilor, contele Kinski, cancelarul Austriei, comandanţii
imperiali generalii Veterani, Heissler, Glockesberg, Rabutin şi Steinville,
cancelarii Rusiei, Feodor Golovin şi
Gabriel Golokvin, cancelarul Transilvaniei Mihai Teleky, lordul William Paget,
ambasadorul Angliei la Constantinopol, Cristofor Ignar Quarient von Raal,
internunţiul Austriei la Constantinopol, contele Luigi Ferdinando Marsigli,
geograf, diplomat şi distins militar, beiul Veneţiei, Ascanio Giustiniani,
contele Herberstein de la curtea regelui Suediei, patriarhii Ierusalimului,
Dositei şi Hristant Notara, scriitorii şi erudiţii Ioan Cariofil şi fiul său
Relakis Cariofil, Alexandru Mavrocordat,
Sevastos Kiminitul şi mulţi, mulţi alţii.”
(Ibidem, pp. 110 -112)
Bucureştiul a devenit şi un
important centru cultural, de mărime europeană. Sfătuit de unchii săi Constantin
si Mihai Cantacuzino, domnitorul s-a înconjurat de un grup de cărturari distinşi,
iubitori şi slujitori ai cuvântului scris, reputaţi în tot sud-estul
continentului european şi în Orientul Apropiat. Dintre aceştia “pot fi amintiţi: Sevastos Kiminites şi
Ioan Cariofil, foşti profesori şi rectori la Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol,
Manuel Porphyropulos din Cipru, Gheorghe Hypomenos din Trapezunt, medicii
savanţi Ioan Molibdos-Comnen, Iacob Pylarino, Bartolomeo Ferrati, Evanghelista
Marignazzi şi Mihail Schendos van der Beck, secretarii italieni Giovanni
Candido Romano şi Antonio Maria del Chiaro, mitropoliţii Ţării Româneşti
Teodosie şi Antim Ivireanul, episcopii cărturari Mitrofan şi Damaschin ai
Buzăului, cronicarii Radu şi Şerban Greceanu, Radu Popescu.” (Pr. conf. dr. Mihai Săsăujan , “Un strălucit protector al culturii
româneşti “, Lumina de Duminica, 12 ianuarie 2014.)
Toate acestea, la care s-au
adăugat marile realizări pe tărâm
cultural, tipografic şi de arhitectură, „au
jucat un rol însemnat în creşterea
faimei Ţării Româneşti …nenumăraţi călători străini în trecere pe meleagurile
muntene - negustori, diplomaţi, generali – au transmis posterităţii prin
scrisul lor impresii despre Ţara Românească, despre oamenii ei, despre cultura
lor.” (S. Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 46)
Bibliografie:
v Cernovodeanu, Paul, „Politica externă şi diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu”,
Bucureşti, 1997
v Columbeanu ,S. Valentin, Radu, „Constantin Brâncoveanu şi epoca sa”, Ed
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
v Cristea, Gherasim, Episcopul Râmnicului, „Viaţa Sfântului Martir Constantin –Vodă
Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul”, Editura Episcopiei
Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2001
v Ionescu, Ştefan, „Epoca Brâncovenească”, Editura Dacia, Cluj–Napoca, 1981
v Ioniţă, Viorel, Pătuleanu, Constantin, „ Constantin Brâncoveanu şi relaţiile sale cu Europa veacului al XVII
–lea”, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006
v Negoiţă, Paul , Constantin Brâncoveanu - Îndoitul încoronat , Lumina de
Duminica, 13 iulie 2014
v Pop, Ioan Aurel, Domnia lui Constantin Brâncoveanu şi românii din Transilvania,
în „Constantin Brâncoveanu” Editura
Academiei R.S.R, Bucureşti, 1989
v Săsăujan,.Pr. conf. dr. Mihai , Un strălucit protector al culturii româneşti , Lumina
de Duminica, 12 ianuarie 2014
v http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=3152
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu